[Review] Total War:Rome 2

#1
Imagine
Alea iacta est…
… ar fi spus Cezar când a trecut Rubiconul. Zarurile au fost aruncate şi pentru Total War Rome II, iar dinainte de era noastră până la cazinourile din Las Vegas, nimeni nu ştie al cui va fi norocul. Până acum, seria a fost de cele mai multe ori de partea noastră, cu Rome Total War cel mai apreciat dintre toate strategiile istorice puse la cale de Creative Assembly până acum.
Istoria ar fi trebuit să se repete cu Rome II la fel cum a făcut cu Shogun 2. Mai mult decât un remake, mai mult decât un motor grafic nou peste aceleaşi mecanici. Noua Romă ar trebui să conţină toate inovaţiile, modificările şi adăugirile aduse celorlalte jocuri din serie. Şi le conţine, nicio problemă din acest punct de vedere, dar… ce e mare nu e întotdeauna mai bun, pentru că multe lucruri importante scapă printre „crăpături”.
Pentru veteranii seriei, lucrurile sunt clare: harta strategică cu economie, diplomaţie şi eventuale asasinate, alături de luptele în timp real, navale sau terestre. Roma însă n-a fost construită într-o zi, astfel că drumul de la o provincie pierdută pe hartă până la un imperiu atotputernic e lung. Şi lent. Şi lung. Şi lent.
Lumea antică şi-a schimbat mult imaginea, harta strategică fiind modificată pentru a se întinde pănâ la marginea Indiei, cu toate monumentele antice prezentate tridimensional printre păduri, munţi şi deşerturi. Fiecare provincie este împărţită în regiuni, iar controlul total este important nu doar pentru eliminarea facţiunilor rivale, ci şi pentru diversele bonusuri.
Opt facţiuni mari aşteaptă alegerea jucătorului (unele dintre ele cu mai multe subdiviziuni), de la glorioasa Romă până la Icenii ascunşi în ceţurile Britaniei sau Seleucizii porniţi pe urmele lui Alexandru cel Mare. Recomandarea de început este desigur Roma, reprezentată de trei case – Julia, Junia şi Cornelia. Şi fix în ecranul acestui nou început am dat peste prima chestiune care m-a nemulţumit.

Imagine
Nu mai ai de ales între campania scurtă şi cea lungă, ci doar dintre trei tipuri de victorii (mulţumim, Civilization, că ţi-ai băgat nasul fantezist în cartea de istorie!) – economică, culturală sau militară. Cei mai mulţi dintre noi suntem războinici fioroşi, aşa că milităria e normală; doar că trebuie să cucerești 140 de regiuni (şi câteva provincii complet), ceea ce la ritmul de melc al jocului este mult prea mult.
La capătul opus se află victoria culturală, care te obligă să controlezi doar câteva provincii, iar obiectivele esenţiale sunt anumite construcţii. Victoria economică s-ar putea să fie cea mai dificilă, mai ales că AI-ul suferă pe alocuri de o încăpăţânare bolnavă vecină cu paranoia şi nu va face comerţ cu tine, orice şi oricât i-ai oferi.
Alegerea uneia sau a alteia dintre facţiuni ţine la fel de mult de preferinţe, cât şi de poziţionarea pe hartă. Roma şi Icenii sunt singurele alegeri mai uşoare, primii stăpâni peste peninsula Italică, iar ceilalţi ocrotiţi de ce acum noi numim Canalul Mânecii. Suebii, Egiptul, Macedonia, Pontus fac parte din categoria provocărilor „normale”, provincii continentale, dar totuşi relativ uşor de apărat. La capătul opus, Cartagina, statele greceşti (Atena, Sparta, Epir) şi Parthia sunt înconjurate de inamici care ochesc pofticios resursele şi teritoriul.
Diferenţele dintre facţiuni se remarcă şi la nivelul civilizaţiei. Civilizațiile elene şi romane se axează mult pe industrie şi capitale, în timp ce „barbarii” preferă o distribuţie în lanţ a oraşelor şi resurselor. Arborele tehnologic este şi el diferit, astfel că teoretic ai motivaţia să testezi mai multe campanii pentru a avea ocazia de a acţiona diferit din punct de vedere tactic.

Imagine
Dulce bellum inexpertis…
… aşa că trebuie să înveţi cum să mergi la război pentru a-l şi câştiga. Din păcate, echipa de la Creative Assembly care s-a ocupat de interfaţă a fost lobotomizată, n-a văzut niciodată alt joc Total War sau pur şi simplu a avut o mare durere în dorsală faţă de ergonomie şi claritate.
Îmi pare rău să o spun, dar cred că Rome II are cea mai urâtă şi ineficientă interfaţă de la Medieval încoace, de la pictogramele trupelor până la descoperirea informaţiilor despre propriile teritorii şi oraşe. Îmi dau seama că imaginile doresc să imite frescele epocii antice, la fel cum în Shogun 2 erau inspirate din stampele japoneze. Diferenţa e că în Rome II toate trupele tind să arate la fel, iar simbolurile legate de construcţii nu au claritatea necesară ca să te prinzi din prima ce vrei să obţii.
O să spuneţi că pentru asta s-a inventat Enciclopedia, să stai să studiezi detaliile. De acord, dar nu-mi place să stau să aştept minim 5 secunde pentru afişarea unei pagini. Iar informaţiile afișate nu sunt nici ele clare şi frumos explicate, aşa cum ar trebui să fie orice enciclopedie respectabilă (şi obişnuiau să fie cele din jocurile anterioare).
Arborele tehnologic este îngrămădit în simboluri minuscule şi nu mai ai la dispoziţie imaginea generală, ci alte trei ramuri în interior. Recrutarea trupelor necesită căutare cu lupa, la fel și găsirea informaţiilor statistice despre un oraş sau o provincie. De exemplu, dacă ai selectat Roma, acelaşi ecran îţi va arăta alături alte trei oraşe din imediata apropiere, dar nu ai nicio posibilitate din acel ecran de a selecta oraşul numărul cinci. Trebuie să mergi în altă parte. Unde? La muncă de săpat în interfaţă, nu vă zic nimic!

Imagine
Îmbunătățirile clădirilor nu sunt nici ele mai intuitive şi la un moment dat mi-am dat seama de o chestiune existenţială: clădirile „mănâncă”. Construieşti un templu, consumă; un apeduct, la fel; un port aduce mâncare, dar creşte dezordinea (probabil docherii îl caută pe Jimmy Hoffa, în timp ce o fermă udă la rădăcină înţelepţi (scholars).
Oraşele evoluează pe bază de locuri libere, ceea ce înseamnă cel puţin că nu vei putea construi totul şi trebuie sa alegi inteligent. Personal, nu prea văd inteligenţa în această alegere de design în condiţiile în care am ferma în buricul Romei şi pot să mă extind cât am eu chef în realitate. Şi dacă ai un slot liber şi pentru moment nu-l ocupi cu ceva, acolo apar mahalale, a căror demolare creşte dezordinea publică şi te poţi trezi cu rebeliuni.
În mod bizar, am descoperit şi că nu prea are sens să-mi dezvolt toate oraşele dincolo de nivelul doi pentru că mănâncă prea mult şi alte avantaje nu prea am. Ca să faci bani pentru susţinerea şi recrutarea trupelor, trebuie să te bazezi foarte mult pe ferme şi agricultură, în condiţiile în care comerţul funcţionează doar pe jumătate. În principiu, facţiunea cu care ai dori o rută comercială vrea să fie plătită pentru asta, iar la începutul jocului nu prea îţi permiţi asemenea risipă.
Pe termen mediu, dacă plata este recuperată din veniturile rutei, să zicem că merită investiţia, însă lipseşte complet logica. Mai mult chiar, cu unele naţii nu vei reuşi să faci comerţ, oricâţi bani le-ai da. Pe de altă parte, banii pe care-i dai nu fac altceva decât să ajute viitori inamici să aibă armată mai puternică, o modalitate artificială de a pune pe hartă rebeliuni sau revolte fără vreun motiv real.
O altă alegere bizară este lipsa zidurilor oraşelor, cu excepţia capitalelor. Realitatea istorică a pălit în faţa unor motive obscure, pentru că orice sătuc al epocii încerca să se apere măcar cu o palisadă amărâtă. Într-o încercare de a compensa probabil, garnizoanele oraşelor au devenit ele însele armate de-a binelea şi poţi avea surprize neplăcute când „întăririle” unei armate de 3-400 de oameni se ridică la alţi 1000 apăruţi ca din neant.

Imagine
Divide et impera…
…. e de fapt un proverb grecesc. Rome II este o chestiune de alianţe, de pacte de neagreasiune, vorba dulce a diplomaţiei şi, până la urmă, razboi. Ideal ar fi să nu te lupţi pe mai mult de două fronturi simultan, mai ales că există limite în ceea ce priveşte numărul de armate, spioni sau diplomaţi pe care-i poţi recruta. O limitare stupidă, pentru că nu văd de ce mi s-ar pune asemenea piedici artificiale dacă am banii şi resursele necesare să-mi recrutez 50000 de armate.
Din păcate, diplomaţia nu funcţionează nici pe departe la fel de bine pe cât ajunsese să o facă în Shogun 2. Reacţiile facţiunilor nu au mereu logică: de exemplu, dacă trădezi un aliat, o provincie alăturată va fi neîncrezătoare (normal), dar patru provincii mai încolo, efectele trădării dispar cu totul. Nu mai poţi face schimb de provincii, ceea ce personal o priveam ca pe o opţiune utilă dacă teritoriul tău era prea dispersat pentru a-l apăra eficient.
Ca de obicei, un oraş cucerit poate fi ocupat fără victime sau jefuit şi inamicii capturaţi făcuţi sclavi. Bineînțeles, opţiunile violente vor creşte nemulţumirea populaţiei şi riscul de rebeliune. Asta nu înseamnă că armatele revoltate pun vreo problemă reală şi de obicei le poţi elimina doar cu garnizoana.
Pe harta strategică te poţi trezi atacat de forţe minuscule, fără vreo şansă reală, sau asediat aiurea când ultimul oraş al facţiunii respective e gata să cadă. Mărirea nivelului de dificultate nu ajută AI-ul din acest punct de vedere, ci doar îi dă jucătorului mai multe bătăi de cap cu ordinea şi disciplina propriilor cetățeni.

Imagine
Iar din cauza interfeţei, când ajungi la un imperiu suficient de mare, aproape că nu mai reuşeşti să dai de urma acţiunilor semnificative. Interfaţa, de exemplu, foloseşte numele generalilor, în timp ce pe hartă ai numele armatelor. Multă baftă în a-l găsi pe generalul care a crescut în nivel şi trebuie să-i adaugi o abilitate. Pentru aceiaşi generali, nu mai vezi care sunt trăsăturile de bază la recrutare, nici ce persoană din suită o înlocuieşti atunci când eşti confruntat cu un astfel de eveniment.
Începutul campaniilor este de obicei presărat de tot felul de evenimente care se pot categorisi uşor drept intrigi politice, însă a dispărut arborele genealogic şi adevărata separare între familiile romane, de exemplu. Deşi alegi o casă la început, este total irelevant pe termen lung pentru că, de fapt, vei controla şi celelalte două familii şi oraşele lor din primul moment şi poţi să selectezi şi generalii.
Diplomatic vorbind, vrei ca senatorii (Roma porneşte ca republică) să fie de partea ta, dar nici prea mulţi nu e convenabil pentru că te trezeşti cu război civil. Ideea este similară evenimentului Realm Divide din Shogun 2, dar consecinţele sunt practic nesemnificative. Dacă în Shogun 2 era un moment de adevărată ruptură din toate punctele de vedere, aici ai de ales dacă să schimbi forma de guvernământ (rămâi republică sau devii imperiu)… şi cam atât.


Si vis pacem, para bellum…
… şi am trecut la luptă. În principiu, partea cea mai interesantă, momentele de satisfacţie supremă sau de dat cu capul de pereți, în funcţie de strategia aleasă. Şi da, bătăliile sunt în continuare antrenante, dar suferă din cauza AI-ului şi a unor ciudăţenii de design.
De multe ori, adversarul nu face decât să se învârtă în jurul punctului de victorie, în loc să se lupte. Stă şi te aşteaptă sau asaltează doar ca să se întoarcă înapoi, fără vreun motiv legat de moral. A dispărut Guard Mode-ul, aşa că am ajuns să fac micromanagement ca să nu-mi plece arcaşii de nebuni; nu mai vezi raza de acţiune a arcaşilor decât dacă păstrezi cursorul pe loc, iar bătăliile foarte aglomerate suferă de lipsă de vizibilitate din cauza camerei.
Ce-i drept, acum navele pot participa şi la bătăliile date în zone de coastă, sau poţi încerca să cucereşti un oraş venind dinspre mare, pe neaşteptate. Bătăliile navale nu s-au schimbat în termeni de simplitate sau manevrabilitate, aşa că le-am evitat pe cât posibil. Pe măsură ce te lupţi însă, armatele şi generalii capătă noi abilităţi, multe dintre ele cam ridicole şi oarecum redundante.
Adică, mi se pare cam aiurea să aleg dacă vreau să-mi specializez armata pe arcaşi, infanterie sau asediu când deja mi-am construit armatele în funcţie de necesităţi. Sau să mi se ofere 3% bonus, în condiţiile în care domin oricum tot ce mişcă pe hartă.
Elefanţii sunt mult prea puternici, în timp ce prăştierii sunt mai eficienţi decât arcaşii. Aceiaşi arcaşi pe care nu-i poţi recruta decât din provincii cu tradiţie. Legionari se pot obţine relativ rapid, dar dacă mai vrei şi cohorte, e mult prea multă muncă. Cavaleria, bună de șarje şi urmăriri, se gândeşte de vreo două ori dacă să-ţi urmeze ordinele, iar ceea ce ar fi trebuit să fie un măcel delicios se transformă într-o fugăreală fără finalizare.


Un lucru util, dacă n-ai chef de pierdut timp cu bătăliile nesemnificative, este estimarea pierderilor înainte de lupta automată. Ai de ales între ai fi agresiv, defesiv sau o balanţă între cele două şi afli cu cât la sută din armată rămâi. Calculele nu sunt bătute în cuie, am avut bătălii câştigate deşi mi se prevestise o înfrângere cruntă şi invers, însă de cele mai multe ori procentajele sunt de încredere.
Luptele la mustaţă sau acolo unde n-ai încredere în AI ar fi mai bine să le dai totuşi de-a binelea. E în continuare o adevărătă plăcere să cobori la firul ierbii, să vezi fiecare soldat şi săbiile încrucişându-se sau navele care explodează şi aşchiile zburând în toate direcţiile. Tactica aleasă nu va fi întotdeauna luată în calcul corect, trupele mai dau rateuri la pathfinding, camera se reorientează aiurea, dar triumful rămâne un sentiment extraordinar.
Pentru a scăpa de AI, singura soluţie este multiplayer-ul, unde ai campanie cooperativă şi competitivă, plus bătălii rapide. Jocul cu şi contra oamenilor este de departe mult mai interesant, ca de obicei, chiar dacă neclaritatea interfeţei este la locul ei. Capitolul bătălii istorice este destul de sărac, fiind prezente la raport doar confruntările din pădurea Teutoburg (o umilitoare înfrângere a romanilor conduşi de Varus în faţa triburilor germanice), asediul Cartaginei, Nilul şi Raphia (imediat după moartea lui Alexandru cel Mare şi divizarea imperiului său).

Imagine
Errare humanum est…
… dar am senzaţia că cei mai mulţi jucători nu vor ierta prea curând greşelile şi design-ul dubios din Rome II. Ştiţi ce vroiam eu? Grafica, diplomaţia şi comerţul din Shogun 2, interfaţa din acelaşi Shogun 2 adaptată epocii antice şi, pe deasupra, mecanicile din primul Rome.
Ce-am primit? Un Rome II care grafic arată chiar mai rău decât Shogun 2 pe alocuri, oraşe parcă aruncate ca o pleaşcă, Minuni ale Lumii fără bonusuri şi care nu mai apar pe harta de luptă, personaje urâte şi un sfătuitor atât de enervant, că îmi pare rău că nu puteam să-l asasinez.


Ce-am mai primit? Un Rome II cu diplomaţia şi comerţul pe jumătate nefuncţionale, cu toate patch-urile lansate până acum, şi o interfaţă fără niciun pic de bun-simţ în termeni de claritate şi ergonomie. Cadou peste toate? Un AI drogat, inconsistent şi bătălii „dezbrăcate” de elemente extrem de utile.
Cei mai mulţi jucători probabil vor rezista o campanie şi asta pentru că suferim de încăpăţânarea de a înţelege mecanismele din spatele jocului şi avem puse la congelator cantităţi serioase de răbdare. Dar nu mai mult. Poate peste vreun an, când vor apărea MOD-uri realizate de comunitate sau patch-uri serioase, voi revizita Roma antică. Până atunci însă, Total War Rome II o fi el mai mare, dar sigur nu e mai bun. Mă întorc la Shogun 2. Sayonara.


Imagine
Plusuri

-Bătălii în timp real satisfăcătoare
-O epocă propice conflictului, pe o hartă uriaşă
-Unităţi variate

Minusuri

-AI inconsistent în comportament
-Foarte lent, chiar şi pentru un joc Total War
-Grafică palidă comparativ cu Shogun 2
-Interfaţă complicată şi neclară
-Limitări ilogice în construcţii şi armate
-Probleme de cameră şi performanţă

Cerinţe minime:

• OS: XP/ Vista / Windows 7 / Windows 8
• Procesor: 2 GHz Intel Dual Core / 2.6 GHz Intel Single Core
• Memorie RAM: 2GB
• Placă video: 512 MB compatibilă DirectX 9.0c (cu suport shader model 3 şi vertex texture fetch)
• DirectX: 9.0c
• Hard Disk: 35 GB
• Rezoluţie minimă: 1024×768

Sistem recomandat:

• OS: Windows 7 / Windows 8
• Procesor: Intel Core i5 2nd Generation (sau mai bun)
• Memorie RAM: 4GB
• Placă video: 1024 MB compatibilă DirectX 11
• DirectX: 11
• Hard Disk: 35 GB
• Rezoluţie recomandată: 1920×1080
Adi. « Lun Noi 16, 2015 4:40 pm » El este fondatorul !
Adi. « Lun Noi 16, 2015 4:40 pm » Redfucker e seful nostru !
Imagine
Imagine
Imagine

Înapoi la “Reviews Jocuri”

Cine este conectat

Utilizatori răsfoind acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 1 vizitator

cron